recenzie la De-a dacii și romanii, de Dan Alexe

Apropo de De-a dacii și romanii (D&R, pe scurt), câteva păreri.
E probabil una din puținele cărți care mi-au provocat o disonanță cognitivă serioasă. Dacopatia, pe de altă parte, mi-a plăcut, am citit și alte cărți despre limbaj/lingvistică de atunci datorită lui Dan Alexe. Care e diferența dintre ele? D&R își propune să demonstreze o teză – că teoria continuității e falsă, și se poate arăta acest lucru prin mijloacele „arheologiei lingvistice”. Dacopatia, însă, deși conține mare parte din aceleași idei, nu-și propune să demonstreze nimic.
Ținând cont de importanța temei, cred că era nevoie de o abordare diferită în D&R: textul trebuia să graviteze în jurul argumentelor/contraargumentelor, cu mult mai puține digresiuni și evitând cu strictețe strategia „omului de paie”. Susținătorii teoriei continuității nu sunt doar dacopați și istorici spălați pe creier de propaganda naționalist-comunistă. E foarte adevărat că argumentele obișnuite în favoarea continuității sunt slabe, dar o abordare caritabilă în raport cu adversarii de idei întărește întotdeauna propria poziție.
Tonul certitudinii absolute e ceva nou în cărțile lui Dan Alexe, și mi se pare greu digerabil. Mai rău e că D. Alexe aproape că a ratat argumentul central împotriva continuității, cel care ține de „arheologia lingvistică” având ca rol să demonstreze că poporul român s-a format la sudul Dunării. Exemplele de asemănări între română și albaneză din carte nu desființează, pur și simplu, teoria substratului comun: dacii și albanezii au origini comune, ceea ce explică cuvintele comune care nu provin din latină, iar celelalte cuvinte provin dintr-o latinizare paralelă. O variantă de teorie a substratului mai greu de înlăturat ar fi că dacii și albanezii au un trecut tracic (sau iliric) comun, iar latinizarea nu s-a petrecut separat, ci undeva în “spațiul de formare a poporului român” de care vorbește teoria oficială și manualele școlare, adică pe teritoriul României actuale sau în spațiul fostei colonii romane Moesia, la sud de Dunăre.
Și, de fapt, asta era chiar poziția lui Dan Alexe în Dacopatia:
„O privire mai atentă ne va arăta însă că româna și albaneza sunt două limbi care provin dintr-un trunchi comun.” Sau: „Dacii fiind, ca ipoteză de lucru, înrudiți cu strămoșii albanezilor, ceea ce explică nenumăratele similitudini lexicale și sintactice dintre română și albaneză.”
Materialul lingvistic analizat e același (ba chiar sunt mai puține exemple de comparație directă ro/alb în D&R), deci cum explică D. Alexe faptul că a renunțat la poziția anterioară? Nu o face, dar e evident că e necesară pentru a se preveni un argument previzibil din partea susținătorilor teoriei standard.
Astfel, când Dan Alexe susține că apelul la un substrat comun nu e nimic altceva decât o manifestare a ignoranței, își transformă propria poziție (din Dacopatia) într-un om de paie.
În noua carte, Dan Alexe are nevoie să se delimiteze strict de teoria substratului, în orice variantă, altfel nu se mai susține ideea că D&R ar oferi o demonstrație împotriva continuității. Așa se explică faptul că Dan Alexe îi transformă pe albanezi în descendenți ai dacilor, în timp ce pe proto-români îi plasează în mod decis în sudul Dunării. Dacă ar admite că ambele populații ar fi putut să coboare din Nordul Dunării, ne-am întoarce la teoria substratului.
Dar prin mișcarea asta, D. Alexe introduce un element ipotetic în demersul său care nu e compatibil cu toată retorica certitudinii absolute, a demonstrației quasi-matematice reprezentate de “arheologia lingvistică”.
Deci, arheologia trebuie să se sprijine doar pe fapte, evidențe. Balcanii erau un conglomerat de triburi și populații aflate, probabil, în grade diferite de romanizare, iar unele probabil deloc romanizare. Albanezii ar putea fi unul dintre acestea. Argumentele pentru plasarea lor la nordul Dunării nu sunt convingătoare:
– e irelevant faptul că ar fi fost incomplet romanizați (latinizarea continuă, doar, în contact cu protoromânii, nu-i așa?);
– lipsa vocabularului marin – cum spune și Norman Malcolm, o populație montană se putea afla chiar și la 50 de km de țărm și să nu aibă un vocabular marin propriu;
– absența termenilor grecești vechi în albaneză ar trebui să ridice semne de întrebare serioase, dacă e luată în serios ca argument, pentru că protoromânii se presupune că au stat destul la sudul Dunării, iar contactul lor cultural nu a dus la proliferarea termenilor vechi grecești în albaneză; în plus, nici după secole de stat în Balcani, albanezii nu au învățat mulți termeni vechi grecești.
În al doilea rând, albanezii/dacii capătă profilul eroic pe care te-ai aștepta să-l aibă în teoriile dacopaților: câteva mii de daco-albanezi trec Dunărea și influențează profund cultura populațiilor din Sud. Protoromâna “preia” (termen folosit de Dan Alexe”) elemente gramaticale ale albanezei, cele tipice pentru Sprachbund-ul balcanic, care o diferențiază de dalmată, apoi la fel se întâmplă cu bulgara și dialectul slav macedonean, și, fără să o spună, dar se deduce din context, greaca trece și ea printr-o parte din aceleași transformări.
Ideea asta nu e demonstrată în niciun fel – că sintaxa albanezei ar fi modelul urmat de celelalte limbi balcanice. E greu de crezut, în special, că greaca, limba unei culturi superioare, putea fi influențată de albaneză într-un asemenea mod. În al doilea rând, există diferențe semnificative, gramaticale, între dialectele tosc și gheg. În dialectul gheg infinitivul nu a fost înlocuit de conjunctiv, iar viitorul nu se construiește cu verbul „a vrea” ca auxiliar. Deci albaneza însăși pare să fi trecut printr-o transformare cauzată de apropierea de alte limbi din Sprachbund.
Argumentul lingvistic-arheologic al cărții rămâne, însă, în picioare, deși mi se pare că se clatină serios. Meritul unei astfel de cărți este că te provoacă să cauți în continuare să vezi cum au stat lucrurile. Ce m-a convins, într-un final, că româna s-a format în Balcani printr-un contact strâns cu albaneza este argumentul “arheologic” al lui Al. Philippide din Originea românilor, unde găsești o listă nesfârșit de lungă – peste 500 de exemple – de termeni asemănători. Probabil că multe din analizele lui Philippide sunt depășite, dar patternul e clar, și tocmai ăsta e argumentul și aici stă forța de convingere: nu poate fi vorba de o simplă coincidență când vezi sute și sute de cuvinte din cuvintele de bază ale românei care au trecut prin transformări fonologice și evoluții semantice similare celor din albaneză. Mă tem că argumentul arheologic-lingvistic de acest tip trebuie să fie unul cantitativ, nu bazat pe simple exemple, și trebuie să fie axat pe asemănări fonologice și semantice; patternurile gramaticale par mai degrabă să sprijine originea comună, pentru că acestea, cum spune și Dan Alexe, nu se modifică, în principiu, datorită simplei conviețuiri cu alte populații.
Centrul de greutate al cărții mi se pare că nu e dat de comparația română – albaneză, cum cred că a intenționat D. Alexe.
Și acum o să fac o legătură cu alt model de arheologie lingvistică, cel al lui Gottfried Schramm din Destine timpurii ale românilor (singura dintre cărțile lui la care am avut acces), care conține argumentele suplimentare aduse de Dan Alexe (inspirate, și ele, probabil de istorici maghiari, Roessler etc.). Pentru Schramm dovezi fundamentale ținând de arheologia lingvistică sunt cele toponimice. În acest caz, extrem de relevantă e lipsa toponimelor române la nord de Dunăre, timp de aproape un mileniu, și prezența lor la sud. Ambele chestiuni sunt doar enunțate de Schramm în cartea tradusă, probabil că demonstrația efectivă e în Ein Damm bricht (Destine timpurii e doar un rezumat al unor capitole). Alt argument, istoric, al lui Schramm e legat de apartenența românilor de Arhiepiscopia din Ohrida, din Macedonia în secolele XII-XIV, care constituie o dovadă a migrației române din acele locuri. Dacă o populație română semnificativă aflată la nord de Dunăre ar fi intrat de multe veacuri sub influența bisericilor ortodoxe bulgare, am fi avut o episcopie (și biserici ortodoxe) proprie de multă vreme.
Lipsa influențelor gotice, germane, în general, sau a limbilor slave din nord, sunt și ele amintite de Schramm și se regăsesc în D&R, contribuind decisiv, până la urmă, pentru a face credibilă teza cărții.
Ce rămâne aproape incredibil e, cum spune și Schramm, că o populație care a constituit o minoritate timp de aproape un mileniu în Balcani, trece Dunărea și pune stăpânire pe noi teritorii, devenind majoritară în Moldova, Muntenia și Oltenia în scurt timp, și în câteva secole – lucru absolut improbabil la momentul migrației – în Ardeal. Apropo de asta: cronicile molovenești și Letopisețul Cantacuzinesc vorbesc de “descălecări” și de întemeierea primelor state române ca fiind realizată, indirect, de unguri. De câtă orbire națională e nevoie ca să transformi astfel de mărturii istorice în mituri?
Aproape incredibil rămâne, surpriză, scenariul inspirat de Roessler, cel care i-a înveninat atâta timp pe istoricii români, dar care acum pare să fie ultima șansă la o mitologie naționalistă: populația romanică din Nord trece Dunărea, la retragerea aureliană, se unește, probabil, cu alte grupuri de populaţie romanică, iar după o mie de ani se întoarce în țara de origine, cam cum au făcut evreii, și o cucerește, la fel, prin forța armelor – Moldova și sud, imediat, și Ardealul, tot prin fapte de arme, în Primul Război Mondial.