What I read lately: Purity

In the last two months I went in a kind of reading spree, as an alternative to the mind-numbing, addictive habit to finish my work day watching movies – usually, the worst kind: the brain-washing action movies, which leave every time my brain even emptier than before (which I thought it was a good thing, by the way).
Anyway, reading is better than watching movies late in the night for sleep problems, so, preventively, I started reading a book at night more often than not. It is always good to make a comeback with a real good book. In this case, it was a masterpiece: Purity, by Jonathan Franzen. I was looking for an alternative drug, like methadone for heroin, and it worked, even if Purity is by no means addictive in the usual way. It is so well written that sometimes I’d rather feel that I need to dose it, or to close the book when the intensity of the reading fades a little – not because of some shortcomings in the narrative, but because of the subjective natural diminution of the intensity, after a few hours of reading (plus another hours working with printed words, translating or proofreading).
Purity reminded me of Virginia Woolf’s The Waves, because of the plurality of voices. Large sections in the book are written from the perspective of a character – in The Waves, by the way, the plurality is superficial, because there really is only one perspective, the writer’s, the characters being only lyrical essences revealed, but not changed, by the facts. Contrarily, in Purity the voices are distinct, without any overlapping, and this exacerbates the feeling of otherness, of entering another’s mind. First-person narratives facilitate the identifying with the character, while the third-person maintain a certain distance between the reader and the character, in order to improve the image’s resolution, set up boundaries between you and the imaginary persona and let you better acknowledge the character’s distinctiveness. So, by his narrative device, Franzen gets the reader sufficiently involved as to living vicariously by his characters, but also succeeds in rendering them with minute precision, increasing their otherness, when chainging the narrative point of view.
One last remark: Franzen’s voice, in Purity, has a special kind of freshness, which implies (a controlled) enthusiasm. Coming from an author which has the ability to explore the profoundest depths of despair or hopelesness, it was sort of puzzling, for me, but I guess that this has more to do with my naivete. Or maybe the enthusiasm is only natural and synonym with the joy of writing, for someone with such an inexhaustible imagination, like Franzen.

The Man Who Sold the World

The Man Who Sold the World e piesa care-mi place cel mai mult de la David Bowie,dar e mult mai cunoscută în varianta cântată de Nirvana, în concertul MTV Unplugged in 1993. Vocea spartă şi distorsionată a lui Cobain dă o tonalitate sinistră (mai ales ştiind că s-a sinucis un an mai târziu) versurilor: „We passed upon the stair,/ We spoke of was and when,/ Although I wasn’t there,/ He said I was his friend,/ Which came as some surprise./ I spoke into his eyes,/ ‘I thought you died alone/ A long long time ago.'”
Discuţia cu alter-ego-ul său este o alegorie a înstrăinării de sine, în varianta Cobain, iar interpretarea asta e susţinută chiar de vocea lui maladivă, cu disonanţe stranii care nu ţin, evident, de vreo tehnică vocală.
În schimb, în varianta lui Bowie mi se pare că e vorba despre cu totul altceva. Sunt aceleaşi versuri, însă vocea lui spune altă poveste. După „I thought you died alone/ A long time ago” vin versurile: „‘Oh no, not me,/ I never lost control/ You’re face to face/ With the man who sold the world.’/ I laughed and shook his hand/ And made my way back home.” În varianta Bowie, partea asta e cântată în cheie optimistă, cu o voce pozitivă, cu o chitară ce sugerează o anticipare senină a viitorului. Exact aceleaşi versuri sunt cântate de Cobain cu o (auto)ironie dezamăgită, cu o notă de sarcasm, un fel de „yeah, right, I never lost control”.
Apoi, e relevant că Bowie a compus piesa la 23 de ani. Acel „sine” întruchipat de alter-ego nu e, evident, acel eu din tinereţe care „a murit de mult”, şi pe care artistul îl regretă; este exact pe dos. Alter-ego-ul este un sine proiectat în viitor. Bowie-cel-tânăr îi spune sinelui său bătrân că e surprins să-l vadă în viaţă, că se aştepta să moară – singur! – mult mai devreme. La care bătrânul Bowie îi răspunde că „Oh no, not me/ I never lost control” – ok, asta e o referinţă la alcool şi droguri şamd – apoi vine versul care mi-a dat mari bătăi de cap: „You’re to face with the man who sold the world”. Iată încă un vers care poate fi înţeles în sensuri diametral opuse. La Cobain e vorba de sentimentul că-ţi sunt toate străine, amestecat cu cel de vină – el e cel care a „vândut” lumea, el e responsabil pentru propria înstrăinare. La Bowie ce sens are toată chestia? Ca să „vinzi” lumea, trebuie ca ea să-ţi aparţină. Bowie cel bătrân, alter-ego-ul lui, e un artist care a cunoscut gloria supremă, care a simţit că toată lumea este a lui. Cântecul lui din 1970 este 100% optimist, uşor megaloman. Ciudat e că Bowie a avut dreptate, deşi la acea vreme nu prea avea argumente.

dirty dream

La trezire, mi-am amintit că am visat două versuri: „thy meaning and love shall not be conveyed/ they are nothing but riddles on the face of truth.”
Ce chestie. Maimuţei demente care bate la maşină încep să-i iasă sonete de Shakespeare.

PS Până la urmă, m-am mai gândit şi versurile nu mi se mai par atât de engmatice. În ultima vreme am citit Frege, un interpret de al lui, Tyler Burge, şi un filosof al logii modale, Kit Fine. Perspectiva lor este că semnificaţia este dată de adevăr (condiţiile de adevăr ale unei propoziţii). Nothing but riddles on the face of truth, really.

City Life

Roman Paşca City Life

Rare sunt situaţiile când o imagine poate reprezenta o problemă, când îţi poate transmite stări contradictorii, sau mai degrabă: îţi poate induce o ambivalenţă, un conflict între senzaţia brută şi emoţia generată de un altfel de înţelegere. Fotografia de mai sus este una de acest fel, pentru mine.
În primul moment, ea pare să vorbească foarte simplu şi direct despre înstrăinare, solitudine. Între oamenii din imagine pare să nu existe nicio posibilitate de a comunica, de a stabili o legătură emoţională. Fotografia dramatizează puţin punctul acesta de vedere, sugerând o mini-critică a tehnologiei: ei nu pot comunica normal, direct, fiindcă sunt absorbiţi de telefoanele lor inteligente. Deodată, îţi dai seama că emoţia directă transmisă de imagine este, de fapt, un amestec de lirism empatic şi de uşoară mizantropie. Dar e în regulă, la acest nivel nu există un antagonism definitiv între cele două „intuiţii”; să zicem că emoţia iniţială îşi arată complexitatea, la o a doua privire.
Fotografia e bună, însă am o problemă cu genul de lirism pe care-l sugerează.
Fotografia poate fi privită şi altfel, într-un exerciţiu real de empatie. Sau într-un exerciţiu de control critic al propriei reacţii emoţionale.
În primul rând, dacă te uiţi cu atenţie la chipul fiecărui om din imagine, ideea de solitudine, drama incomunicabilităţii, înstrăinarea încep să se dilueze. Priveşte, nu te lăsa purtat de idee. Eventual, priveşte-i cu curiozitatea unui etolog. Şi în felul acesta se poate pune sub semnul întrebării ceea ce pare de la sine înţeles, nu doar prin micile transgresiuni ale unui poet, sau ale unui fotograf (una din ele: fotografia nu cred că a fost luată cu acordul celor din imagine).
Mi se pare mai relevant că patru dintre cei şapte, care îşi folosesc telefoanele inteligente, au o figură preocupată, nu înstrăinată, sau care să sugereze drama solitudinii. Studentul (al treilea de la dreapta la stânga) pare mai degrabă să se joace pe telefon, însă ceilalţi par mai degrabă să citească sau să scrie mesaje-text. Singurul lucru care-i scoate din amorţeala şi abrutizarea afectivă la care îi predispune călătoria cu metroul este faptul că pot să comunice, chiar şi în mod virtual. Poate că poetul are dreptate şi, pe un anumit plan, acest fel de comunicare reprezintă o exacerbare a solitudinii, dar la fel de bine ne putem întreba: solitudinea cui? Când va înceta poetul să pretindă, ca un metafizician din alte vremuri, că are acces la o cunoaştere esenţială despre tot şi toate? Să punem un prozator în locul lui, şi ar putea imagina un roman în şapte părţi, în care fiecare personaj din imagine joacă un rol complex, cu totul diferit de al celorlalţi, în propria reţea vitală, care-l leagă în mod diferit de alţi oameni, situaţii, sau de viaţa oraşului.
Şi totuşi, există o anumită dezolare pe care o transmite fotografia, chiar şi după ocolul printr-un alt mod de a o privi. Ce e dezolant e că eşti predispus de instinct să priveşti imaginea ca pe o dramă a singurătăţii. Foamea de comunicare e cea care proiectează asupra fotografiei primul ei înţeles – de imagine a înstrăinării. Numai că arta nu sublimează nimic din pornirea asta, doar îi dă glas.

Mad Max: Fury Road

Mad Max: Fury Road este un film conceput ca un joc video, de la un capăt la altul. Dintr-un anumit punct de vedere, face parte din categoria kitschului grandios – pentru anumiţi spectatori, nu e cu mult diferit de filme precum Cei 300 de spartani, Avengers sau Zeii Egiptului. Asta nu e o problemă – kitschul e ok, ca materie primă de făcut filme (Sin City e unul din preferatele mele). Relevant e altceva – nu câte clişee bombastice conţine filmul, ci faptul că naraţiunea şi elementele de limbaj ale filmului au fost intenţionat epurate, reduse la un ersatz, pentru a face loc unei alte experienţe: a filmului ca joc video.
Ce-i lipseşte lui Mad Max ca să fie un film de entertainment? – Pentru că nu e nici măcar asta. În niciun moment nu am simţit vreo urmă de implicare emoţională în acţiune, vreo identificare cu un personaj. Un film se poate derula la un alt nivel decât cel al identificării cu personajele, bineînţeles, nu şi un film de entertainment.
Din primul moment, eşti teleportat în plină acţiune – în încercarea de evadare a lui Max, într-o cursă din care nu înţelegi nimic, nici cine e prizonierul, nici cine-s următorii sau unde se întâmplă totul. Nu e cursa tipică, în care poţi alege să fii de partea celui vânat sau a urmăritorilor; în cea mai banală scenă dintr-un film poliţist, identificarea se face spontan, indiferent la ce nivel de implicare emoţională. Aici, însă, este vorba de simularea unei curse, la care participi cu aceeaşi detaşare şi concentrare vidă de emoţie pe care o ai într-un joc video. Tot ce se întâmplă, în continuare, este, cu mici excepţii, pe acelaşi ritm fast-forward, aproape ca într-un joc arcade, în care nu-ţi vine să te uiţi în dreapta sau în stânga ca să nu fii scos din joc, să nu ratezi esenţialul.
La început, încercam să mă implic în film, să mi-l fac credibil, şi am tras repede concluzia că nu e cazul. Risipa de apă, în condiţiile în care apa era „mai scumpă decât aurul”, nu e evident absurdă? Cum funcţionau „pungile cu sânge”, sau ce sistem de alimentaţie putea fi acela, bazat pe lapte uman? E relevant că „Immortan Joe” seamănă cu Vladimir Harkonnen, iar avortonul lui e un fel de Mini-Me?
Până la urmă, mi-am dat seama că filmul nu e făcut să fie verosimil şi aşa şi trebuie să fie. Aluzia la Dune şi la Austin Powers nu sunt semne ale unei invidii regizorale faţă de lumi imaginare autonome, dense, credibile, fascinante. Toate aceste elemente care, neavând sens, te fac să te detaşezi, au rolul de a te împiedica să receptezi Mad Max într-o cheie în care n-ar avea nicio şansă, fiindcă e prea sărac: ca film. Pe scurt, mesajul este că nu e nimic de interpretat, nu e niciun mesaj ascuns. Totul e la vedere – şi trebuie să te laşi purtat de vertijul goanei prin deşert. Nu e cazul să cauţi un sens – eventual vreun mesaj pro-ecologic – al filmului. E suficient să-ţi laşi creierul sub ploaia de stimuli vizuali. Efectul e acelaşi ca al unui bun joc video.

Ce explică pasiunea pentru Linux?

Pe lumea există o mulţime de oameni care, fără a fi hackeri sau programatori, fac o pasiune din Linux. Undeva între 1 şi 1,5% din utilizatorii de calculator folosesc Linux, ceea ce mi se pare enorm, ţinând cont de cât de uşor e să foloseşti o copie de Windows piratată.

Ce explică acest lucru? Am câteva teorii şi ipoteze, pornind de la experienţa mea personală.

  1. Plictiseala. Dacă lucrezi multe ore pe zi la calculator, vei avea nevoie de motive suplimentare ca să te apropii de „locul de muncă”.
  2. Un sistem Linux este un joc online. Jocuri native pe Linux aproape că nu există, însă instalarea şi întreţinerea sistemului de operare au fost întotdeauna un joc complex. Practic, nu foloseşti Linux pentru că este mai bun decât Windows, ci pentru că orice dificultate pe care o întâlneşti e o provocare. Cei care vor să joace pe ultimul nivel folosesc Arch – un sistem pentru a cărui instalare trebuie să foloseşti un manual cât o carte.
  3. Mentalitatea „underdog”. Ce e Microsoft pentru cei care folosesc Linux? Pentru unii, e Imperiul Răului. Mulţi visează la victoria finală a Linux-ului asupra Windows-ului aşa cum evreii din diaspora visau la reconstruirea Templului din Ierusalim. Sau aşa cum fremenii de pe Arrakis visau să dea jos clanul Harkonnen. Linus Torvalds, creatorul Linux-ului, e unul din puţinii care se bucură de faptul că Android – care nu e nimic altceva decât Linux pentru telefoane mobile şi tablete – e cel mai folosit sistem de operare. Majoritatea preferă să se gândească la Android ca „altceva” decât Linux.
  4. Neofilia. Utilizatorii obişnuiţi de Linux au obsesia update-urilor. Toate sistemele Linux updatează în prostie – Arch se pare că o face zilnic, Ubuntu şi sistemele derivate din Ubuntu, la 2-3 zile ş.a.m.d. Senzaţia creată de updatarea permanentă a sistemului este că eşti mereu pe val, că foloseşti cele mai noi scule de software şi că fiecare minut petrecut pe Linux este mai bun decât cel precedent. Mie, personal, îmi este imposibil să nu dau click pe butonul de update, odată ce sunt înştiinţat că există actualizări; e ca şi cum ar bate cineva la uşă şi m-aş încăpăţâna să nu răspund.
  5. Nu mai ştiu ce filosof – cred că Bergson – spunea că uneltele sunt o prelungire a unui organ. Calculatorul ar fi o proiecţie a minţii, conform acestei imagini. Unii preferă stabilitatea imaginii de sine – Windows – iar alţii sunt într-o autoconstrucţie permanentă. Se prea poate ca utilizarea Linuxului să fie simptomul unei nevroze, până la urmă. Pe de altă parte, când trebuie să-ţi repari sistemul – din cauza unui driver cu probleme, a unui conflict între dependinţe, a unui update care-ţi face praf setările – e ca şi cum te-ai opera singur pe creier. Când operaţia mai şi reuşeşte, chiar dacă nu faci nimic altceva decât să introduci în terminal comenzi cu copy/paste, te simţi un adevărat hacker.
  6. Utilizarea Linux-ului este un debuşeu pentru selfrighteousness. Fiecare click dat în Linux este mai bun decât unul dat în Windows, din diverse motive.
  7. Linux chiar funcţionează mai bine ca Windows, în majoritatea timpului, cu excepţia jocurilor (viteză de operare mai mare, consum de resurse mai mic, securitate mai mare etc.). Însă asta e complet irelevant. Adevăratele motive pentru care cineva trece pe Linux sunt cele de mai sus.

Râsul prostului

Citeam adineaori un articol din Dilema veche, de Radu Paraschivescu: http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/risul-prostului. Mi s-a părut preţios şi de un livresc facil. Mai grav, nu sunt sigur că e în regulă, etic vorbind. În articol e vorba, mai mult, de prostul sărac cu duhul, iar acesta ar trebui să inspire mai degrabă compasiune, decât un articol sarcastic în Dilema veche, cu mofturi stilistice de moralist francez.
Râsul prostului care îmi zgârie mie timpanele nu e cel grobian şi nici cel de linguşire. Este râsul silit, fără plăcere, care serveşte drept liant de comunicare între adolescenţii formataţi de comunicarea prin selfie-uri pe facebook. Râsul automatizat, de confirmare şi recunoaştere reciprocă, cu care adolescenţii de tip nou se gratulează reciproc, când îşi prelungesc socializarea prin telefon cu discuţii faţă în faţă.
Râsul de confirmare nu e o specie nou apărută de râs. Probabil că e o adaptare biologică la discuţiile plictisitoare venită din nevoia de a crea un liant afectiv cu interlocutorul. Iniţial, era râsul stereotip venit ca răspuns la remarci presupus amuzante ale partenerului de conversaţie, având rolul necesar de a evita stânjeneala creată de lipsa unui răspuns emoţional participativ. Ce poate fi mai penibil decât o glumă căreia îi urmează un moment de linişte jenată? Sau era râsul în surdină, ca răspuns la o replică asumat lipsită de umor; o să-i spun „râs deflaţionar” (as in deflationary theory of truth). Râsul deflaţionar are în el o notă intenţionat falsă – e lipsit de culoare şi căldură – şi îi transmite celuilalt confirmarea că ai înţeles că nu e nimic de râs în ceea ce spune.
Râsul de confirmare devine altceva când se generalizează, când partenerii de discuţie întâmpină fiecare replică a celuilalt cu reacţia stereotipă, formală, de amuzament. Funcţia lui este, într-adevăr, exclusiv de confirmare. Seamănă cu like-urile care se dau selfie-urilor, care măsoară popularitatea, acceptarea socială a celui care le primeşte, şi de multe ori nimic altceva. Fundalul acestui comportament este o sociabilitate binară – acceptat/respins, confirmat/evitat, integrat/exclus. Eşti ca noi/eşti diferit. De asemenea, râsul de confirmare nu este individualizant, nu trimite la alegeri de gust, la un punct de vedere individual asupra unei situaţii. În râsul old school se poate întâmpla ca într-un grup doar unul să râdă, să găsească amuzantă o situaţie, fără ca râsul lui să fie paradoxal, sfidător, isteric sau de prost gust. În râsul gregar, râsul de unul singur nu poate fi decât o aventură în necunoscut, un act ilicit. Sau un acte manqué, ignorat de ceilalţi dintr-un fel de bunăcuviinţă. Sau hăhăiala trollului, sfidându-şi „duşmanii” în absenţă.
Odată cu acest nou tip de socialitate, modelat de comunicarea prin like-uri pe facebook, apare un nou primitivism. Unul care câştigă adepţi ca un fel de nouă religie. Alternativa care este, în fond? Un substitut de sociabilitate e mai satisfăcător decât o singurătate dezabuzată, abrutizantă, petrecută, de exemplu, în faţa televizorului.
Până la urmă, de ce am ales acest titlu? De ce este râsul de confirmare un râs al prostului? Fiindcă, la fel ca în cazul personajului descris de R. Paraschivescu, cel care râde astfel nu înţelege acele social cues relevante pentru un râs adevărat. Râsul lui trimite la un deficit de înţelegere. Cel care râde astfel se supune – silit sau entuziast, după caz – imperativului comunicării permanente, fără conţinut. În fond, ce-i lipseşte e distanţa necesară pentru a putea râde. De unde atâta distanţă, când prostul nu-şi doreşte nimic altceva decât căldură umană, tegument pe tegument, forţa pe care ţi-o dă identificarea cu turma?