The Man Who Sold the World e piesa care-mi place cel mai mult de la David Bowie,dar e mult mai cunoscută în varianta cântată de Nirvana, în concertul MTV Unplugged in 1993. Vocea spartă şi distorsionată a lui Cobain dă o tonalitate sinistră (mai ales ştiind că s-a sinucis un an mai târziu) versurilor: „We passed upon the stair,/ We spoke of was and when,/ Although I wasn’t there,/ He said I was his friend,/ Which came as some surprise./ I spoke into his eyes,/ ‘I thought you died alone/ A long long time ago.'”
Discuţia cu alter-ego-ul său este o alegorie a înstrăinării de sine, în varianta Cobain, iar interpretarea asta e susţinută chiar de vocea lui maladivă, cu disonanţe stranii care nu ţin, evident, de vreo tehnică vocală.
În schimb, în varianta lui Bowie mi se pare că e vorba despre cu totul altceva. Sunt aceleaşi versuri, însă vocea lui spune altă poveste. După „I thought you died alone/ A long time ago” vin versurile: „‘Oh no, not me,/ I never lost control/ You’re face to face/ With the man who sold the world.’/ I laughed and shook his hand/ And made my way back home.” În varianta Bowie, partea asta e cântată în cheie optimistă, cu o voce pozitivă, cu o chitară ce sugerează o anticipare senină a viitorului. Exact aceleaşi versuri sunt cântate de Cobain cu o (auto)ironie dezamăgită, cu o notă de sarcasm, un fel de „yeah, right, I never lost control”.
Apoi, e relevant că Bowie a compus piesa la 23 de ani. Acel „sine” întruchipat de alter-ego nu e, evident, acel eu din tinereţe care „a murit de mult”, şi pe care artistul îl regretă; este exact pe dos. Alter-ego-ul este un sine proiectat în viitor. Bowie-cel-tânăr îi spune sinelui său bătrân că e surprins să-l vadă în viaţă, că se aştepta să moară – singur! – mult mai devreme. La care bătrânul Bowie îi răspunde că „Oh no, not me/ I never lost control” – ok, asta e o referinţă la alcool şi droguri şamd – apoi vine versul care mi-a dat mari bătăi de cap: „You’re to face with the man who sold the world”. Iată încă un vers care poate fi înţeles în sensuri diametral opuse. La Cobain e vorba de sentimentul că-ţi sunt toate străine, amestecat cu cel de vină – el e cel care a „vândut” lumea, el e responsabil pentru propria înstrăinare. La Bowie ce sens are toată chestia? Ca să „vinzi” lumea, trebuie ca ea să-ţi aparţină. Bowie cel bătrân, alter-ego-ul lui, e un artist care a cunoscut gloria supremă, care a simţit că toată lumea este a lui. Cântecul lui din 1970 este 100% optimist, uşor megaloman. Ciudat e că Bowie a avut dreptate, deşi la acea vreme nu prea avea argumente.
Arhive pe categorii: Muzici
In a Miles Davis mood
Someday My Prince Will Come e unul dintre albumele cele mai bune ale lui Miles Davis. Singura piesă care nu-mi spune mare lucru e chiar cea care dă titlul albumului, cu tema lui mult prea lizibilă şi previzibilă, în care MD aproape că silabiseşte ca să se facă mai bine înţeles. Piesa mea preferată este Pfrancing:
Pfrancing m-a scos din amorţeala vecină cu inconştienţa în care mă aflam ieri dimineaţă, în drum spre Tg. Lăpuş, cu începutul ei atât de promiţător ‒ care sună a „ceva nemaipomenit urmează să se întâmple”. După care nu şi-a satisfăcut promisiunea, sau cel puţin aşa mi s-a părut mie, pe moment. Aşteptam un fel de desfăşurare mozartiană de forţe, mult entuziasm, un ritm mai alert. La întoarcere, mi-am pus din nou piesa şi am înţeles-o ceva mai bine: MD sugerează un câmp de posibilităţi indefinit, dar alege, în ultima clipă, iar şi iar, să se întoarcă la aceeaşi temă simplă. MD îşi tachinează ascultătorul şi în acelaşi timp oferă o aproximare ironică a stării de coolness: nota anticipatoare iniţială, „promisiunea”, devine un refuz de a te lăsa purtat de entuziasm. I just want to walk in my shoes.
Apropo de coolness – cred că suveranitate sau supremacy ar fi mai potrivit. MD nu e cool as in „bad nigga attitude”, el nu explică nimic nimănui. Nu e o stare demonstrativă. Starea comunicată de muzica lui Miles Davis este o reluare şi o aprofundare a stării de supremaţie, una care se autogenerează la infinit, fără cauze/motive exterioare, ca un fel de fractal sonor. Mi se pare că MD cântă mereu despre acelaşi lucru, chiar dacă muzica lui are un aer de multe ori experimental. Când MD explorează sonorităţi fusion sau funk, nu mi se pare că o face din nevoia de diversitate, ci pornind de la problema: cum aş putea exprima starea de suveranitate în cheie funk, sau jazz-rock, sau într-un cover după o piesă pop? În profunzime e acelaşi Miles Davis mood.
Mai pun o piesă de pe acest album, Teo (n-am găsit o variantă online care să sune la fel de bine ca înregistrarea mea, dar e ok):
Apropo, „pfrancing” nu înseamnă nimic 🙂
În timp ce am căutat semnificaţia lui pe google, am dat peste o afirmaţie amuzantă a unui blogger despre piesa Pfrancing: „My own view is that it promises much, (…) but realistically delivers nothing.” He got pfranced by MD 😀
Liviu Dascalu's Blog 